sentimentul obisnuit

E una din zilele acelea in care inteleg tot, dar nu ma pot face inteles. Si de-asta scriu.

In ultimii ani trec prin tot soiul de stari, unele noi, altele pe care le-am savurat sau am incercat sa le inlatur de multe ori. Si starile astea ma trag dupe ele de maneca si-mi scufunda capul in mlastini si-n curcubee si nu ma lasa nici o secunda liber. Defapt, pana la urma , si libertatea e o stare. Ma impotrivesc de multe ori sa nu fiu suparat, sa nu cad in vre-o depresie stupida, sa nu fiu prost si incerc sa “think positive” cand imi aduc aminte ca exista si solutia asta si ca TOTUL ESTE PERCEPTIE , dar tot e ceva ce nu-mi convine. Simpt ca exista ceva foarte aproape de mine, un adevar valabil pentru orice si oricand si ca singurii pasi pe care-I fac sunt mai degraba in directia opusa, fiecare nou gand ma adanceste  mai tare in mormanul asta de incertitudini inloc sa ma duca in lumina.

Cred ca prima oara cand mi-am pus intrebarea “cine sunt” , in mod constient, a fost acum vreo 8 ani …dar gasind un raspuns satisfacator , unul pe care singur mi l-am dat fiindca imi convenea, n-am mai intrebat si-a doua oara. Si asa am trait aproape un deceniu crezand despre mine doar ceea ce m-am obisnuit sa stiu ca sunt. Dar a venit si clipa , au venit clipele mai bine spus, cand m-am surprins altceva, altcineva, altfel , mai putin si mai mult si-am avut un soc. Pe care , binenteles, l-am transformat intr-o implozie scurta, ascuzandu-l departe de mine, in mine.

Dar asa nu se mai poate. Traiesc prea mult in mintea mea, sau, folosind o expresie care sa sperie mai putin: gandesc prea mult.  Vreau sa ma vad , sa ma cunosc, sa ma accept, sa ma iubesc, sa-mi fie ciuda pe mine, indifferent de factorii externi – spaima de criticile vecinilor- , indiferent de ce cred eu despre mine si despre tot din afara mea si dup-aia sa …nu mai fiu, in fata mea ma refer, pentru ca doar asa se poate trai cu adevarat! Restul, ceea ce am impresia ca sunt … se intampla doar in capul meu.. iar viata, ascultand un om mai intelept , “incepe cand mintea tace”. Si eu vreau VIATA! O simpt, stiu ca exista, am avut fericirea sa –mi fie gadilate toate simturile intr-o singura zi, sa vad lumea, sa o simpt, sa –L vad pe Dumnezeu, sa nu ma vad pe mine ci doar sa traiesc . Si am trait secundele,  lumina, gura de apa, mesajele pe telefon, batranele cu bagaje le-am trait, cuplurile, pe ai mei , tot am trait si eu nu existam , nu exista decat iubirea asta si existam in trairea asta si le vreau inapoi, vreau VIATA pentru ca ea exista si pentru ca acolo imi e locul, nu aici, taind si infulecand , afisand sau ascunzand, cautand si alungand GANDURI!

Suntem oameni. Sunt om. Am fost frumos cand stiam sa daruiesc , m-am uratit din cauza fricii si a altor sentimente putrede pe care nu stiam ca le am. Le am! Uneori si mie imi vine sa urasc pe cineva, dar niciodata nu o fac. Uneori mint, total neintentionat, dar adevarul meu devine minciuna uneori pentru ca nu-l respect ulterior. Mi-am pierdut increderea in oameni si in mine. M-am lasat convins de lucurile , oamenii si faptele cu care am intrat in contact ca “asta e tot si asa si trebuie sa fie”. Am uitat ca nu le stiu pe toate si m-am urcat in mintea mea pe niste trepte inalte de unde mai apoi singur m-am impins si tot asa. Am ales sa vad doar raul si sa ma prefac ca ma bucura binele. Cand am descoperit ca am sadit rautate in mine, am insistat sa cred ca va disparea singura, fara implicarea mea activa. Alerg in continuare in tot felul de directii , fara ragazul de a ma mai gandi o data la ceea ce vreau. Mi-e lene si mi-am dat voie sa fiu asa chiar si cand era crucial sa nu o fac.

Si cu toate astea, uite ca am puterea  si curajul sa scriu ca INTELEG TOT ! Inteleg , si cu mintea si cu sufletul, si nu e greu de explicat, ci doar de crezut. “Eu sunt Calea , Adevarul si Viata” . Fara El, totul e perceptie, gand, aiureala. Cine are curajul, sa incerce sa-L iubeasca. Eu unul, inca n-am facut asta cu adevarat decat intro zi. Si mi-e tare dor de El, de Dumnezeu.