maica-mea

Mai sunt cateva zeci de minute si trece ziua de azi , iar eu stiu ca nu am facut tot ce as fi vrut azi si simpt  o super nevoie sa ma apropii de mama mea, drept pentru care voi incerca sa fug pana la ea, sa o strang in brate. Vreau de data asta ca ea sa stea in bratele mele , sunt convins ca are mare nevoie de o imbratisare si vreau de mult timp sa fac asta. Poate intro zi voi avea curajul sa fac acest gest si fizic, deocamdata voi incerca asa, prin scris . Kilometrii sunt si ei un mic impediment , iar timpul...eh, timpul nu merita blamat.

Mama mea este cel mai frumos om pe care il cunosc. Aud des aceasta expresie "om frumos" , uneori referitoare la persoane care doar degaja senzatia asta, dar mama... mama mea e pur si simplu superba. Cea mai minunata, cinstita, puternica si cea mai capabila de iubire femeie din viata mea. Nu cred ca am suficient dar sau indemanare sa exprim cat de multe calitati, ce parti frumoase, ce daruri, cata rabdare si cata intelegere a sadit Dumnezeu in omul care mi-a dat viata si care m-a tinut de mana fara sa se planga de vreo durere, douazeci si ceva de ani...

Maica-mea nu mi-a reprosat niciodata, nimic.
Nu m-a batut.
Nu m-a chinut.
M-a ocrotit fara exagerari.

Maica-mea m-a invatat sa gatesc,
sa citesc,
sa spal haine,
sa fac o mie de lucruri cum trebuie.

Maica-mea  nu cunoaste neincrederea in copiii ei, indiferent de gurile rele.
A crescut cinci copii si , sa-mi fie iertata lipsa de modestie, i-a crescut impecabil.
Ne-a invatat sa fim oameni, sa ajutam pe oricine are nevoie, sa avem bun simt.
Ne-a dat din ea si de la ea tot ce avea mai bun, fara gandul de a pastra vreodata ceva si pentru ea.

Maica-mea este o sfanta ( a spus un prieten  ) care munceste o zi intreaga pentru cativa lei amarati pe care ii imparte fara regret acolo unde stie ea ca e nevoie mai mare. Si asta face "de cand o cunosc eu", oricat de greu ii este sa nu aiba nimic pentru ea. Munceste si imbatranesete si puterile nu o mai tin ca la inceput si singura ei multumire e gandul ca noi, copiii ei, suntem bine. Uneori am senzatia ca mama nu poate fi fericita decat prin munca, dar asta nu-i adevarat. Mama inca nu a cunoscut fericirea, nu a fost iubita, nu a fost ajutata, nu s-a dus unde a visat, nu are cum sa stie cum se simte fericirea pe care ti-o poate aduce LIBERTATEA. Si sper sa ii se mai rareasca greutatile, sa inceapa sa cunoasca aceasta libertate cat mai curand.

Maica-mea a fost chinuita mult timp. Mai intai de mamaia, Dumnezeu s-o odihneasca, apoi de un sot nebun, apoi de un sot incapatanat, apoi de noi, de mine...  Si inca se chinuie. Si mi-ar placea sa cresc mai repede, sa o ajut mai mult, sa ii fiu mai des aproape, sa o duc la mare, prin tara, prin lume, sa ii arat la randul meu ce am descoperit ca mai are viata de oferit, sa nu o supar. Da, mi-ar placea sa nu o mai supar niciodata.

Vreau ca mama sa fie fericita. Si sanatoasa. Si iubita. Si sa ii fie mai usor.

Eu stiu ca oamenii se schimba, situatiile se imbunatatesc si nu-mi fac griji. Dar mama merita numai ce-i bun in lumea asta, si sper ca aceasta bunatate, aceste parti frumoase ale vietii , pe care ea inca nu le cunoaste,  sa nu mai intarzie mult.

Imi iubesc mama, desi nu i-am spus asta decat o data, inainte sa ies din casa si si-atunci am dat-o pe fuga si mai in gluma pentru ca simteam nevoia sa o spun si nu am avut curajul altfel.

Te iubesc mami , mult, si apreciez cu tot sufletul tot ce esti si tot ce faci. Imi doresc sa iti fie bine , sa te poti bucura in continuare de noi si sa o vezi pe Alma crescand, sa fii bunica ei asa cum stiu ca iti doresti. Cand te va cunoaste mai bine, te va iubi enorm, nu-ti fa griji .

La multi ani draga mea mami! Mi-e dor sa te vad zambind si razand intre noi toti.

sentimentul obisnuit

E una din zilele acelea in care inteleg tot, dar nu ma pot face inteles. Si de-asta scriu.

In ultimii ani trec prin tot soiul de stari, unele noi, altele pe care le-am savurat sau am incercat sa le inlatur de multe ori. Si starile astea ma trag dupe ele de maneca si-mi scufunda capul in mlastini si-n curcubee si nu ma lasa nici o secunda liber. Defapt, pana la urma , si libertatea e o stare. Ma impotrivesc de multe ori sa nu fiu suparat, sa nu cad in vre-o depresie stupida, sa nu fiu prost si incerc sa “think positive” cand imi aduc aminte ca exista si solutia asta si ca TOTUL ESTE PERCEPTIE , dar tot e ceva ce nu-mi convine. Simpt ca exista ceva foarte aproape de mine, un adevar valabil pentru orice si oricand si ca singurii pasi pe care-I fac sunt mai degraba in directia opusa, fiecare nou gand ma adanceste  mai tare in mormanul asta de incertitudini inloc sa ma duca in lumina.

Cred ca prima oara cand mi-am pus intrebarea “cine sunt” , in mod constient, a fost acum vreo 8 ani …dar gasind un raspuns satisfacator , unul pe care singur mi l-am dat fiindca imi convenea, n-am mai intrebat si-a doua oara. Si asa am trait aproape un deceniu crezand despre mine doar ceea ce m-am obisnuit sa stiu ca sunt. Dar a venit si clipa , au venit clipele mai bine spus, cand m-am surprins altceva, altcineva, altfel , mai putin si mai mult si-am avut un soc. Pe care , binenteles, l-am transformat intr-o implozie scurta, ascuzandu-l departe de mine, in mine.

Dar asa nu se mai poate. Traiesc prea mult in mintea mea, sau, folosind o expresie care sa sperie mai putin: gandesc prea mult.  Vreau sa ma vad , sa ma cunosc, sa ma accept, sa ma iubesc, sa-mi fie ciuda pe mine, indifferent de factorii externi – spaima de criticile vecinilor- , indiferent de ce cred eu despre mine si despre tot din afara mea si dup-aia sa …nu mai fiu, in fata mea ma refer, pentru ca doar asa se poate trai cu adevarat! Restul, ceea ce am impresia ca sunt … se intampla doar in capul meu.. iar viata, ascultand un om mai intelept , “incepe cand mintea tace”. Si eu vreau VIATA! O simpt, stiu ca exista, am avut fericirea sa –mi fie gadilate toate simturile intr-o singura zi, sa vad lumea, sa o simpt, sa –L vad pe Dumnezeu, sa nu ma vad pe mine ci doar sa traiesc . Si am trait secundele,  lumina, gura de apa, mesajele pe telefon, batranele cu bagaje le-am trait, cuplurile, pe ai mei , tot am trait si eu nu existam , nu exista decat iubirea asta si existam in trairea asta si le vreau inapoi, vreau VIATA pentru ca ea exista si pentru ca acolo imi e locul, nu aici, taind si infulecand , afisand sau ascunzand, cautand si alungand GANDURI!

Suntem oameni. Sunt om. Am fost frumos cand stiam sa daruiesc , m-am uratit din cauza fricii si a altor sentimente putrede pe care nu stiam ca le am. Le am! Uneori si mie imi vine sa urasc pe cineva, dar niciodata nu o fac. Uneori mint, total neintentionat, dar adevarul meu devine minciuna uneori pentru ca nu-l respect ulterior. Mi-am pierdut increderea in oameni si in mine. M-am lasat convins de lucurile , oamenii si faptele cu care am intrat in contact ca “asta e tot si asa si trebuie sa fie”. Am uitat ca nu le stiu pe toate si m-am urcat in mintea mea pe niste trepte inalte de unde mai apoi singur m-am impins si tot asa. Am ales sa vad doar raul si sa ma prefac ca ma bucura binele. Cand am descoperit ca am sadit rautate in mine, am insistat sa cred ca va disparea singura, fara implicarea mea activa. Alerg in continuare in tot felul de directii , fara ragazul de a ma mai gandi o data la ceea ce vreau. Mi-e lene si mi-am dat voie sa fiu asa chiar si cand era crucial sa nu o fac.

Si cu toate astea, uite ca am puterea  si curajul sa scriu ca INTELEG TOT ! Inteleg , si cu mintea si cu sufletul, si nu e greu de explicat, ci doar de crezut. “Eu sunt Calea , Adevarul si Viata” . Fara El, totul e perceptie, gand, aiureala. Cine are curajul, sa incerce sa-L iubeasca. Eu unul, inca n-am facut asta cu adevarat decat intro zi. Si mi-e tare dor de El, de Dumnezeu.